(Nu mai stiu a cata parte este. E cam mult de cand le-am postat pe celelalte.
Dar imi face placere sa imi asez, frumos, amintirile si in raftul weblog. Sunt
cumintele si nu cer de mancare. Doar soptesc.)
Prietene, povestea e veche si incolteste ivoriu acum doar peste umberele muzeului
de ceara. Dar da-mi mana, da-mi mana si vino, fii binevenit in lumea palida a
copilariei ascunse printre flori de mar. Un val si un dor, in palma ta intinsa
si un pas catre un ieri plin de iubire.
Venind dinspre Valea Oltului , pe sosea, inainte de intrarea in Sibiu , iti scufunzi
privirea in contururile unui camp intins cat orizontul. In mijlocul lui strajuieste
o cruce de lemn, catre care, din soseaua fierbanda, se face un drum racoros, intre
mari verzi si tremuratoare, acum asfaltat. In jurul tau, iarba fosneste intr-o
adiere calda, ca un val mangaiat de briza, parfumul halucinant de pamant si de
ierburi arse de soare se unduieste si iti alearga prin vene.
Cosasii ofera recitale in exclusivitate si pe masura ce pasul te poarta agale
inainte… cerul devine de plumb, iar peste unduirile verzi si scripcile discrete
se suprapun, intai tremuratoare, apoi din ce in ce mai hotarate siluete de cai
si calareti. Copitele framanta vantul si se aud in crescendo de arama iar suieratul
sagetilor peste crestetul tau iti umple sufletul de lava si gheata. Curand cavalcada
nebuna danseaza in jurul tau intr-un haos deplin. Strigatele de lupta in romaneasca
arhaica umplu aerul tare, desfacandu-se in felii de foc. Inaintea ta nu se mai
afla troita de lemn ci o silueta masiva… Om si cal ocupa jumatate din orizonturi;
privirea taioasa iti strapunge gandurile ca un pumnal, iar barda manevrata peste
capetele pedestrimii slefuieste un colt insorit de sange. Capastrul zmeului alb
strunit cu mana dreapta este intins ca o coarda de arc; bidiviul se cabreaza dintr-o
data, apoi, fulger albastru, cal, calaret si barda se fac una cu viteza ametitoare
a zborului.
Tunetul bataliei scade incet, valul de sange se retrage catre linia orizontului,
fantomele se retrag invalmasite una intr-alta in neantul care le-a iscat. Te trezesti
cu timpanele vibrand de atata liniste, in genunchi, in fata troitei, in mijlocul
Campiei de la Selimbar.
Acum, intoarce-te cu ochii spre Apusul rosiatic si lasa batalia in urma, cu al
sau Viteaz Mihai, si porneste peste camp, spre oras. Ierburi inalte iti mangaie
inima; dintr-o data, sabiile taioase ale firelor trezite se retrag in sine si
doar te mangaie cu delicata lor inverzire… Paradoxal, din cascadele verzi se
desprind contururile stranii ale unor blocuri, la capatul campiei, a caror atmosfera
saptezecista te transporta inapoi, in prezentul relativ, la numai cativa pasi
de istorie. Abia se ghicesc, ascunse timid printre ramurile si frunzele unor copaci
care, acum 20 de ani, nu erau decat intentii gospodaresti in inima oamenilor acestor
meleaguri, zbatandu-se pentru taina incoltirii.
Trupurile blocurilor sunt acoperite cu zale de mozaic irizat, fiecare cladire
avand propria sa individualitate cromatica. Unul este albastru inchis, unul mov,
unul portocaliu, altul galben, altul roz… Curcubeu de zidarile innobilat cu
sclipiri de smarald proaspat ale frunzelor de tei si de plop. Acoperisuri discrete,
ruginii ca toamna, sau crestete dezgolite in sarutul apusului. La picioarele lor
agonizeaza un paraias, a carui viata vremelnica depinde de capriciile ploii. Valea
nu este decat un santulet ceva mai rasarit acum, dar ce prapastie plina de balauri
stia sa fie ea pe vremuri! Cate aventuri nu a iscat in sangele si imaginatia vlastarelor
de voievod inmugurind la marginea Campiei Selimbarului si cate spaime devoratoare
a incoltit in inimile mamelor, mereu nelinistite de fantomele sterse ale pericolului
ascuns!
Privirea copilului de altadata este atrasa ca de-o vraja catre mozaicurile de
roz pierdut ale unuia dintre „castele“ si zambeste unei amintiri timide cu parfum
de cozonac cald. Se intoarce acasa, undeva, sub aripa norilor, la un etaj patru
al visului celor zece ani petrecuti aici, sub rasul sprintar al stelelor care
au vazut in aceste locuri, printre clipe ratacite, si sange, si iubire.
Pasii copilului, cand s-au decis a fi pasi, strabateau strada Rahovei spre soseaua
principala si rataceau incet si nesigur pe langa zidul scolii de ofiteri – unde
jurau ca o sa ajunga sa bata candva cadenta militara – catre centrul orasului
toropit de calmul ardelenesc. Peste numai cateva batai de inima, invatau cum sa
alerge impleticit catre adapostul de lumina al bratelor unei mame imbujorate,
tocmai iesita de la ore, ca o scolarita proaspata si visatoare, dar acum aflata
de cealalta parte a catedrei. Purtat usor, pe zborul bratelor ei, copilul radea
in soare.
Pe langa magazinul Dumbrava (Mihut, ne intoarcem aici, la jucarii, mai tarziu, nu mai plange!!), apoi pe langa teatru, catre parculetul din fata hotelului Bulevard (apus de
mult intr-o inclestare de beton), zborul era o vraja stiuta doar de zambetul larg
al mamei.
Mergem la lei, mamico?
Nu te-ai saturat de ei? am fost si ieri!
Haiiiiiii, te roooooog!
Lacrimi tacute, cat pumnul, si santaj sentimental dus la extrem, pana in fata
leilor ce strajuiau intrarea laterala a Imparatului Romanilor. Calare pe lei,
copilul nu mai era copil, ci erou de legenda, iar mama – o domnita palida si bruna,
salvata din ghearele zmeului, razand cu inima dezgolita spre dimineata din chiotul
fericit al eroului ei.
Si apoi… porumbeii din piata ! Porumbeii cu aripi de somn instelat si inimioare
de ploaie de vara, mangaind obrazul brazdat de timp si de ape al lui Lazar si
jucandu-se de-a v-ati ascunselea cu palmele copiilor, insetate de viata si mangaiere…
O arcada imensa catre Podul Minciunilor, cu rezonanta vanilata de gogosi prajite
duminica dimineata pe foc iute ca un gand poznas.
Si comorile olarilor, desfasurate in evantai multicolor pe strada medievala de
sub pod: fluiere cu apa, ocarine cu gust dulce-acrisor de smalt armonic, ulcele
purtand promisiunea laptelui involburat in fildes lichid, cu smantana groasa de
un deget, ca in raiul stanelor. Ulcioare pe care coboara curcubeiele in joaca
unui copil mare, cu suflet de zori… Si ochi avizi si palme minuscule cersind
caldura lutului neted. Iar mama dand si ultimul ban pe un blidut pictat cu cocosi
albastri, stiind ca maine va trebui sa se imprumute pentru paine si lapte, mai
putin valoroase acum decat rasul eroului ei.
Zidul cetatii cu parculetul lui erau coborate dintr-un basm medieval cu castele
si codri negri strabatuti de dragoni . Numai cioburile de cer albastru imaculat
se jucau printre ramurile copacilor seculari, pe obrazul copilului cu ochii afundati
adanc in inaltimi. In inima lui staruia parfumul dulce al unui glas picurat din
clepsidre de dor… un vers nesfarsit…
(La circ, in Targul Mosilor, pe gheata unui racitor , traia voios si zambitor
un pinguin din labrador. Cum se numea? Apolodor. Si ce facea? Canta in cor…)
Un somn de o clipa si parerea unor degete calde invaluind, sfera de iubire si
tandrete, un ghemulet de carne si de vise, tremurator. Rescriind tainic momentul cand viata inflorea viata in adancurile sale. Lacrima luminii se filtra usor printre secole, desenand pe aerul cald contururi
care nu aveau sa se stearga niciodata.
La marginea unui suflet cu fereastra deschisa, amintirea infloreste albastru,
retragandu-se in tine.
Si pasul ne poarta mai departe…
.
)) Taiam pisica in doua cu cursorul ca sa imi iau pisica vie 
. Da, stimati spectatori, ascultatori si nu numai 
). Adica “suntem” acum printre primele opt echipe
